Suflet. Post scriptum.
(de Irina Răduță)
Cine voi mai fi
când timpul măsura-va iar pașii-mi nesiguri ?
Cum vor mai privi ochii mei
din spatele lentilelor de aburi, făină și singurătate?
Ce va cuprinde trupul meu când
auzi-va că totul e, din nou, permis ?
Ce voi povesti la prima adunare festivă,
cu ce ton?
Ce voi sublinia, subtil, cu pauzele-mi dintre cuvinte,
ca să dozez emoția celor prezenți?
Ce cuvinte voi rostogoli,
dintre cele ascunse printre sinapse amorțite?
Ce voi alege să port,
stindard al triumfului prezumtivei mele vieți?
Ce alte nimicuri îmi vor umple cupa clipei
sorbită absent cu paiul de plastic ?
și alte gânduri de iluzorie carantină urmară
Când cortina se va ridica
cum voi alege să-mi joc rolul (cu trup și suflet)
ce mi s-a dat ?
Ce voi păstra?
Ce voi arunca?
Ce voi transforma?
Cum voi alchimiza partitura unei actrițe nu așa de înzestrată
(cum mi-aș fi dorit)
Înscenând reprezentații cu sala goală
în care să aplaud până la final
Minunea că sunt ?
Cum voi lăsa să mă cuprindă nebunia iubirii de-acele lumi
Ce-atât așteaptă
Femeia
să-nnebunească de dragul lor ?
Acele lumi ale sufletului –
Arse.
Lumânări de priveghi –
Stinse.
Veni-va un timp când vom aprinde
Lumânările Învierii.
Închid ochii, las sufletul
Să-nvie El mai întâi.
